Am auzit cartea vorbindu-mi în șoaptă

cropped-15000614_1162944287117778_1787820574054997625_o-cropped-21.jpg

Totul a început acum câțiva ani în urmă atunci când am fost invitat într-o încăpere plină de cărți. Erau atât de multe, încât eu păream neînsemnat sub potopul de cotoare lucioase și colorate ce mă priveau pline de curiozitate. Un glas mi-a șoptit că din toate colțurile acelei încăperi cărțile așteaptă să se întâlnească cu mine, așteaptă să deschid ușa casei lor și să le cunosc.

Dar în interiorul sufletului meu eu simțeam altceva, simțeam că ele vor să mă descopere pe mine, că fiecare carte mă cercetează de-acolo, din locul ei de pe raft și se întreabă ce fel de făptură le-a călcat pragul. Cu sfială m-am apropiat și am observat câteva cărți voluminoase. Erau asemenea stejarilor care stau demni pe acest pamant privindu-ne cum noi ne trecem viețile precum vânturile care patrund printre crengile lor stufoase.

Cu un gest timid…am luat o carte și am deschis-o.

O mulțime de cuvinte mi-au săgetat chipul. Am simțit fiecare frază cum se prelingea ușor peste zâmbetul meu așa cum fac picăturile de rouă care mângâie pleoapele frunzelor in diminețile de primăvară. Cartea pe care am deschis-o era ca o pădure deasă în care cuvintele te agățau cu literele lor iar tu încercai să o străbați împidicându-te de câte o tufă rebelă. Nedumerit te rătăceai pe câte o creangă și încercai să dezlegi misterul agățându-te de câte un stejar cu rădăcini colosale.

Atunci pentru prima data am îndrăznit să vorbesc cu ea…cartea.

Am intrebat în șoaptă…”Hei…Ce fel de carte ești tu?”

Cartea a zâmbit privindu-mă dintre coperțile ei cu niște ochi mari și luminoși peste care paginile clipeau foșnind…apoi după acele câteva secunde de tăcere am auzit un glas cald raspunzându-mi…

”Eu sunt o simpla carte ca si toate celelelalte de pe rafturile acestei încăperi.Când intră un cititor aștept cu nerăbdare să-mi deschidă paginile…să le răsfoiască…să le citească ca să-mi ințeleagă istoria,deoarece acele litere scrise negru pe alb sunt amintirile mele.Când cititorul îmi deschide coperțile simte mirosul prospețimii sufletului meu.

Da recunosc…sunt o carte cu o culoare inchisă…rece, însă pentru mine aceasta inseamnă ceva. Rândurile mele nu se sterg ușor…Multe cărți din raftul vecin se scot în evidență altfel…bineînțeles că nu e adevarat…Eu nu am printre rânduri minciuni spuse cu dușmănie…dar…totul ar rămâne la fel dacă nu ar exista scriitorul care să-mi dea viață zicindu-mi:

Poate tu nu ești perfectă,însă pentru mine vei fi. Nu-mi pasă că ceilalți se amuză pe faptul că ai un asemenea aspect.Eu știu că tu ești minunată! Priveste cu sufletul pe fiecare cititor al tău si imaginează-ți o lume perfectă și dorită de tine…O lume ideala”

Obosit de povara literelor ce alunecau în cuvintele care mai de care mai pline de inteles, am abandonat cartea ce mi-a atras inițial privirea ca prima rază de soare din zori. Am pășit spre un dulap aflat într-un colț mai întunecat pe a cărui rafturi se odihneau niște cărți foarte vechi. Am înțeles că acele cărți erau comori neprețuite ale acestui neam. Pe unul din rafturile acelui dulap era un loc gol…un loc în care s-a aflat cândva o carte…singurul loc pustiu din toată biblioteca.

Era cartea despre viitorul acestui neam…

 

 

Încă un an…

902365_lonely-mood-sad-alone-sadness-emotion-people-loneliness-solitude_2560x1600_h

A trecut încă un an peste noi…și peste așteptările noastre. Acum urmează sărbătoarea aceia mult așteptată din an…Crăciunul. Dar eu știu că sunt mulți care doar spun că o așteaptă cu bucurie pentru ca în interiorul lor este iar abis…

Te întreb pe tine…câte Crăciunuri o să mai fii doar tu cu tine? Serios? Până și cifra stă stingherită departe în colțul intunecat al camerei sufletului tau în așteptarea miracolului, care nu-i altceva decât încă o mica păcăleală pe care ti-o faci ție mintindu-te ca ”încă nu a aparut”… dar totusi ești încă în așteptarea a ceea ce tu numești „potrivit”. Ești tânăr și crezi, că tu cu eu-l tău vei cuceri universul întreg, dar vreau să-ți spun că sunt galaxi în care nu pătrunzi pentru ca ele sunt intacte  față de …dor, fericire, fior, riduri, durere, dragoste…

Vine Crăciunul și tu ai nevoie de acel om al tău dar spui că nu ești suficient de curajos să indrăznești. Curajos, nu ești când te baricadezi în singurătate între cei 4 pereți a-i gândurilor ce-ți aparțin, ci atunci când ești gata să accepți pe aceeași orbită cu tine un nou colț de galaxie.

Cuvântul are nevoie de un alt cuvânt care sa-i stea alături iar împreună să închege arta unei povești… Noaptea nu-i îndeajuns de noapte dacă-i lipsesc luna și stelele. Iadul n-ar fi atât de rău dacă nu ar exista Raiul. Tu nu te-ai m-ai numi bărbat dacă ei nu i s-ar spune femeie?

A mai trecut un an peste tine…peste noi …iar apoi de sărbători implorăm după câteva clipe de suflet… În dorul nostru de atunci o să-i cerșim divinitații oameni,… acele ființe dragi, care au reușit să tatueze dragostea în AND-ul timpului…

Miros de viață

1Astăzi nu este despre cineva anume…nici despre mine. Astăzi scriu despre acele momente cand simtim mirosul vietii…despre acele perioade care vin de obicei toamna. Acele momente când simtim nevoia sa exteriorizăm niște lucruri subtile.  Poate e despre piesa aia a lui  Smiley… De fapt …până la urmă astăzi este vorba despre ”ce” simt eu, despre ”cum” simt și e despre ”de ce” simt eu așa lucruri…astazi este vorba despre starea aceia in care simți mirosul de viață…

Astazi eu simt ca miros a vânt nebun …Tu simți că raspandesti in jur un miros de fericire …Ei miros a dragoste…Ele a verde crud de iarbă…

Acest Octombrie e la jumătate și e un Octombrie extraordinar de frumos, iar astăzi pentru prima dată de mult timp m-am pornit să-mi scriu cu zâmbetul pe buze…Astăzi doream să vă zic că tot ce avem in jurul nostru are miros.

Vantul are miros de capsuni…cerul miroase a flori de liliac…zâmbetul miroase a magnolie înflorită…

Acum imaginează-ți că undeva totuși există, eu cel puțin cred că există, o lume în care oamenii sunt la fel ca noi, doar că puțin altfel. O lume de fapt în care oamenii în mod implicit se iubesc unii pe alții, o lume în care noțiunea de compatibilitate se reduce doar la simplu fapt că se iubesc. Oamenii acolo sunt fericiți chiar și în zilele ploioase de octombrie…

Suntem oameni făcuți de alți oameni, iar noi la rândul nostru contribuim nemijlocit la acest proces logic… Eu cred că în sfârșit a venit ziua când ar trebui să te descătușezi de toate care până acum te opreau din zbor. Dacă te descătușezi singur, nu te mai acuză nimeni, sincer, v-o zic din propria experiență. Sunt departe de ceea ce pot deveni cu adevărat și cred că oameni nu ne naștem, oameni devenim. Devenim cu fiecare experiență trăită. Eu cred că în sfârșit a venit ziua când ar trebui să te eliberezi de păreri, note, obiecții, de asumări inutile și de circumstanțe.

Pentru toți cei care te cunosc, ești diferit ca om… Cu cineva ești victimă…un om frumos, rafinat, nervos, dar complet dezorientat și spulberat în interior. Nu poți să duci o cească de cafea la gură din cauza mâinilor tremurânde, transpiri, de parcă ai fi petrecut toată viața temător.

Cu cineva ești un călău… Cu cineva, strălucești în lumina felinarelor din apropiere…Cu cineva te vei simți frumos și solicitat… iar cu altcineva te vei simți în mod necondiționat singur. Dar toti nu-și vor aminti când este ziua ta de naștere pentru ca se gândesc doar la ziua lor…Alții vor cunoaște sau cunosc deja toată povestea ta, știu că îți place să porți un ceas pe mâna dreapta și de multe ori te îmbraci cu tricoul pe dos când te grăbești…

Într-un fel sau altul, eu, tu, noi toți n-ar trebui să ne pierdem în această gloată a ignoranței intre noi… Trebuie să ne învățăm să pastrăm viu mirosul vietilor noastre…Trebuie sa simtim emotia ca parfum…

Am spus unei prietene aseara ca definiția emoțiilor pentru mine este ca atunci când tragi aer curat în piept după o ploaie uitându-te spre coama munților așteptând ridicarea norilor pentru a completa priveliștea… dar ca să-mi definesc emoțiile trebuie sa ating ploaia…

 

Ai o singură viață

dramatic-concept--sad-businessman-sitting-head-in-hands-thinking-about-destitution-672262562-5b180170ba6177003d1a4cb0Astăzi vreau sa vă vorbesc despre un prieten bun…care…nu mai este pe acest pământ.  Era un om realizat. Reușise să își facă o afacere a lui …avea o familie cu doi copii si o casă frumoasă. Ieri a simțit la birou ceva ca o răceală și a plecat acasă să își facă un ceai cu lămâie. A deschis laptopul s-a întins în pat și …nu s-a mai trezit…

Întâmplarea asta mă face să mă înfurii și să mă întreb violent la ce bun toate acestea. La ce e bun atâta zbucium… poate mă întreb acest lucru datorită faptului că prietenul meu avea aceeași vârstă ca mine. Ce mă înfurie din toată astea este inconștiența cu care ne trăim viața … Totul pleacă de la prioritățile pe care ni le setam total aiurea in capul nostru care ne fac să credem că vom mai avea încă o viață pe care să o trăim după pofta inimii.

Ne trezim bezmetici plecăm la serviciu ca să câștigăm bani, faimă, avere să facem cât mai multe lucruri pe care le adunăm dar nu știu de ce… Vrem o casa mai mare, vrem o mașină mai șmecheră, vrem un card burdușit cu cât mai mulți bani… ne masacrăm timpul cu spălat, călcat, gătit într-o încercare disperată de a ne păstra planurile vieții sau nu știu ce mama naibii de planuri care in realitate sunt într-un echilibru de toată jena…

Am ajuns să ne recompensam față de copii noștri cu câte o jucărie sau să ne rupem doar o amărâtă de oră de la birou să-i ducem pe juniori într-un în parc ca să nu uite că le suntem părinți…

Ne bucurăm ca proștii de orice mărire de salariu sau bonus… butonăm ca nebunii smartphone-urile căutând ceea ce nu vom găsi niciodată în plasticul ăla inert care ne promite munți de prietenie worldwide… Suntem mahmuri, ațipiți, obosiți, stresați, presați, telecomandați… aș putea spune ca aproape teleghidați.

Mă chinuiesc de mulți ani să mă bucur de lucrurile simple și frumoase. Uneori îmi iese alteori mă comport stupid și las așa zisele întâmplări ale vieții să mă doboare. Trebuie să învățam iar să trăim… sa ne bucuram de un miros de zambila… de foșnetul frunzelor de toamnă… de un cub de gheață pe coapsă… de o căpșună cu frișca pe cerul gurii…de o ciorbă de burtă cu prietenii după mahmureală…de o cafea la ibric  cu un prieten din liceu…de un zâmbet adresat unui străin pe stradă… de un grătar cu neamurile…de un ”Te iubesc” rostit spontan soției tale, prietenei tale, iubitului tău, soțului tău … Trebuie sa ne aducem aminte cum este sa-i strigam un ”Te iubesc” copilului nostru care se dă în leagăn…sa ne aducem aminte de bucuria tinereții când nu ezitam să facem o baie în pielea goală in mare la miezul nopții…să ne aducem aminte de un fazan jucat cu colegii de birou așa cum o făceam in anii de școală…  Trebuie sa începem iar sa învățăm cum se poate trai cu lucruri simple …Trebuie să sa începem iar sa trăim așa cum o făceam odată când deși era marți dimineața ne apucam de o partidă de amor cu strigături înainte de plecarea la serviciu fără să ne pese că întârziem și fără să ne gândim ca nu o sa mai fim promovați pentru ca am întârziat… Nu jobul sau afacerea înseamnă viața…Tu însemni viața…Viața de care ai uitat sa te bucuri pentru ca vrei mai mult…mai bine…

Nu contează ce faci atâta timp cât prioritățile tale sunt dedicate în primul rând ție și sănătății tale… sunt dedicate vieții tale… sunt dedicate în așa fel încât să-ți aduci aminte că ai o singură viață și că trebuie să te bucuri să o trăiești.

Fă o listă si pune in ea tot ce te schilodește, amărăște, mâhnește în viața de zi cu zi. Trece lângă fiecare factor toxic o poțiune de vindecare și dai bice… Memorează ce ai de făcut …da foc hârtiei pe care ai notat și apucă-te să schimbi ce te omoară fie că este o iubire chinuitoare… un job demotivant…un prieten doar cu numele sau atitudinea față de viață pur și simplu.

Nu te întinde în pat riscând să nu te mai trezești. S-ar putea să ajungi acolo sus la EL și când îți va proiecta filmul vieții tale să vrei să mai mori odată de ciudă că nu ai trăit frumos…

POVESTEA UNUI VIS

_VNF9416.pngLa început, mi-am propus să nu visez niciodata, apoi am realizat că este unul din cele mai frumoase lucruri. Şi am continuat să o fac. Nu ştiam cum să reacţionez. Îmi era teamă de nou. Îmi era teamă de o altă lume…

Atent mi-am pregatit patul intinzandu-ma apoi in el pregatit sa visez. Am inchis ochii…somnul nu venea.

La un moment dat, s-a făcut întuneric şi am rămas singur. M-am speriat. Se auzeau sunete şi totul troznea în jurul meu. Se auzeau paşi şi voci…dar nu vedeam nimic. Am simţit o mână pe spate şi s-a făcut lumină. Apoi am auzit o voce feminina spunandu-mi in engleza:

”Domnule… am aterizat va doresc sedere frumoasa in Turcia.”

Uimit am multumit zambind stingher si am inceput sa cobor pe scara avionului privind totodata la forfota pasagerilor care mergeau grabiti spre iesirea din aeroport.

Un domn brunet cu mustacioara a venit la mine si mi-a luat bagajele adresandu-mi urarea de bun venit in limba Turca.

”Ce vis frumos am ” imi spuneam eu in gand ”sunt primit cu multa atentie si consideratie in alta tara”

Dupa cateva clipe de mers catre iesirea din aeroport m-am oprit in fata unei limuzine in care eram invitat sa urc de catre omulet. Am ezitat intrebandu-l cu glas sovait:

”Esti sigur ca este pentru mine aceasta masina”

El a raspuns amabil:

”Desigur domnule Silviu Radu este masina trimisa de primarul din Antalya special pentru dumneavoastra. Este o mandrie pentru noi ca un scriitor sa aleaga sa-si lanseze una din cartile sale in tara noastra.”

M-am urcat zambind stinger si gandindu-ma ca acest vis este foarte frumos si macar sa ma bucur de el aici in somn stiind ca in realitate nu voi avea parte vreodata de asa ceva.

M-am asezat confortabil pe bancheta luxoasa a limuzinei privind pe geam cum prin fata ochilor mei se deruleaza peisajul plin de viata al orasului Antalya. Claxoane…forfota…magazine mai mari sau mai mici…reclame stradale mai mari sau mai mici…

Dar brusc privirea mi-a ramas atintita pe un panou mare pe care era scris numele meu alaturi de o fotografie a cartii mele.

”WooW” mi-am zis in gand.

”Acesta este cel mai frumos vis cu siguranta”

Totul era luminat de soare. Am citit afisul de pe acel panou imens pe care scria ca eu voi fi prezent la prima editie a Festivalului Prieteniei Culturale Mondiale si ca-mi voi lansa cartea in cadrul acestui festival la care vor participa 77 de natiuni…

O bucurie imensa am simtit cuprinzandu-ma in vis…totul era coplesitor.

Auzeam gandurile care-mi analizau visul spundu-mi…”Uneori tu renunți la anumite lucruri din motiv că nu-ti mai stârnește acea scânteie de altădată și crezi că e mai bine să renunți la un vis decât să ai aspirații greșite. Important să începi deplasarea pe unul din multitudinea de visuri pe care le ai, iar inima pe parcurs singurică va decide dacă e al tău sau nu.

Alteori renunți la anumite lucruri nu din motiv că nu ti-ar plăcea acestea, dar din motiv că te gândesti prea mult la ce o să zică lumea. Daca doresti sa te apuci de scris carti nu asculta la asa zisi “critici literari” câți avem în jur pentru ca ei te vor convinge singur sa începi a crede că ești banalitate… nu renunta sa visezi…

Să mergi în liniște spre destinație, e cel mai util lucru pe care poți să-l faci. Să-ți deplasezi coordonatele nu numai în timp ci și în spațiu e soluția optimă și esența ei e în a oferi acestei vieți un sens.”

Dupa aceste ganduri visul meu din Turcia a continuat sa se deruleze cu o viteza uimitoare timp de 10 zile. Eu si cartea mea am fost primiti de foarte multi oameni pe care i-am simtit zambindu-mi din suflet. Am fost aplaudat de aproape 10000 de oameni pe scena amplasata langa primaria din Antalya… in birourile editurilor vizitate… sau pe strada… in holul hotelului…chiar si la aeroport. Am dat sute de autografe…am daruit cartea cu drag oamenilor de stat din Turcia dar si oamenilor simpli…

Am trait un vis parca a fost realitate. Asa cum e normal stiu acum ca noaptea celui mai frumos vis se apropie de sfarsit.

Simt ca sunt treaz dar mai tin inca ochii inchisi refuzand sa revin la realitate din acest vis minunat. Stiu ca in cateva momente voi auzi sunetul alarmei ceasului desteptatorcare ma va aduce inapoi in realitate…

”CLINK, CLINK” Inevitabilul se produse… acesta era sunetul alarmei. Trebuia sa ma trezesc din vis.

Simt o mana pe umar si aud o voce feminina spunandu-mi:

”Domnule trebuie sa va legati centura aterizam in Bucuresti”

Am deschis ochii larg privind uimit in jur…Adormisem in avion pe drumul de intoarcere spre tara…Ma intorceam din Turcia…

Sa inteleg ca inca visez ?

Ce frumos…VISUL MEU CONTINUA.

Sunt fericit…

 

 

Gândurile stiloului meu

5e44a4e8ad5b11e88ea30e92b056efc0

Bună, dragă cititorule.

Stiloul meu se tot întreabă de ceva timp cine poate fi numit un om puternic și care ar fi calitățile acestuia și… evident… el asterne pe hartie apoi trăiri, emoții, sentimente… ca-ntodeauna, de altfel… asa cum crede el. Mana mea este doar o unealta pe care el o foloseste pentru a scrie tot ce simte. Părerile sunt diferite și relative… Cea a stiloului meu, o aflați acum.

Cineva ar zice că un om puternic e acela care ştie să-şi ascundă emoțiile, gândurile, problemele… Care pare să nu sufere, să nu fie deranjat, să nu se lase influențat de chestii din exterior și multe alte calități care … dintr-o parte ar părea că doar cineva extrem de puternic, poate dur le posedă… Și e și asta o putere, nu zic. Nu oricine poate să nu dea pe față ce-l doare. Ai nevoie de ceva nervi de oțel, de un management bun al emoțiilor ca sa poti controla asta…
Stiloul meu crede ca oamenii cei mai reci, cu măști, cu cele mai multe secrete și care par duri din exterior, pot fi mai slabi pe dinăuntru…

Eu, totuși, cred că cei mai puternici sunt anume acei, care au curajul să deschidă sufletul. Să își poată exterioriza fricile cele mai ascunse, gândurile nespuse sau sentimentele ne arătate. Acei care pot ierta chiar și pe cei care nu merită. Acei care pot iubi necondiționat, chiar de nu li se răspunde pe merit. Acei care nu au frică să zică: Iartă-mă, Îmi lipsești, Am greșit…
Acei oameni, care dau dragoste și-i încarcă pe alții cu viață, chiar de singuri ar avea nevoie de susținere. Acei care, în momentele cele mai dificile, când par să nu mai găsească puteri. Acei care cad în genunchi mai des ca alții, soarta lovindu-le caracterele cu diferite provocări și ei găsesc putere să se ridice de fiecare dată și o fac de fiecare dată tot mai sigur… Și… totuși… reușesc să mai păstreze bunătate chiar și-n așa momente.
Stiloul meu mi-a invatat sufletul sa nu fie rautacios. Răutăcios poate fi oricine la greu. Dar nu oricine poate să fie în continuare blând și bun chiar de sângerează prin ranile provocate de o hartie groasa si plina de asperitati… Poate acum încă nu realizezi, dar eu cred că bunătatea, grija, atenția și blândețea sunt demonstrația puterii, nu a slăbiciunii.

Nu oricine poate recunoaște că are o problemă. Nu oricine poate recunoaște că nu știe ceva. Nu oricine poate recunoaște că a greșit. Nu oricine poate cere o mână de ajutor. Pentru asta trebuie curaj. Pentru asta trebuie să mai uiți de orgoliu. Te deschizi ca o carte în fața cuiva cu imperfecțiunile tale. Te dezgolești ca să-ți fie văzute rănile și cicatricile… La temă: undeva scria că cicatricile și rănile sunt locurile pe unde pătrunde lumina în interiorul nostru.

Nu vă sfiiți să cereți ajutorul. Dar și mai important – nu vă sfiiți să-l oferiți. Că deseori, oamenii care au nevoie de ajutor, pot să nu-l ceară. Poate din frică, poate din nesiguranță sau poate doar din motivul că se blochează nițel în situații dificile și nu știu ce ar putea să întreprindă. Se complică în așa momente.
Eu … cel puțin, așa fac. Mă blochez, mă complic, trag ușa după mine și mă închid undeva în adâncul odăii întunecoase, pentru a căută răspunsuri.

Da… desigur că sunt excepții și totul e destul de relativ (ca și orice în viața asta). Nu tot timpul avem nevoie de implicarea cuiva din exterior. Câteodată substanța cenușie trebuie pusă sub presiune ca să dea soluții și ca să avem parte de o dezvoltare. Unii soluționează totul singuri și o fac destul de bine. Avem de învățat de la ei și … eu, personal, mă bucur să cunosc așa oameni. Eu, personal, am de toate… Am momente când știu singur ce, cum și când am de făcut. Și … evident… am și momente când sunt împrăștiat și aș avea nevoie de o mână-ntinsă pentru a putea să va spun vouă ce trăiri am eu ca stilou …

Multumesc voua cititorilor dar multumesc si scriitorului meu care a decis sa mă sustina ca eu sa va pot transmite aceste ganduri.

Cu drag…stiloul si al lui scriitor.

P.S. Cum am mai spus: suntem toți diferiți. Și dacă părerea mea nu concide cu a ta, dragă cititorule, iertat să fiu. Sau dacă poate nu am înșirat în rânduri pe înțelesul tuturor va spun cu sinceritate ca nu este vina mea…stiloul este cel care insira aceste cuvinte pe foaie. Ca-ntotdeauna, nu pot fi laconic când se deschide sufletul și cuvintele curg. Din acest motiv, sunt extrem de recunoscător și mulțumesc din suflet stiloului.

Tu esti arhitectul destinului tău

Noi suntem arhitecții și constructorii propriilor destine. Tu ești răspunzător de propria-ți creație. Poți edifica o fortăreață cu bastioane care va reprezenta cea mai inexpugnabilă clădire ridicată vreodată pentru că imaginația te poate duce oriunde îți dorești, principalul e să-ți dorești acel lucru cu adevărat.

Tu ești în stare să creezi o a opta minune a lumii, dar nu uita că totul a început cu acea primă cărămidă. Destinele noastre reprezintă niște construcții provizorii nefinisate pe care ,aproape in fiecare an, vrem să dăm o altă culoare…chipurile pentru reîmprospătare. În realitate nu ne place ce am construit dar nici nu vrem sa darâmăm păstrând speranța ca ceva se va îndrepta. Tu decizi ce construiești pentru că într-adevăr destinele ne sunt scrise, dar pixul îl ții tu și agenda vieții o completezi tu. Fii cea mai bună versiune a ta. Fă lucrurile cu suflet. Fii cel mai bun arhitect și construiește cea mai măreață clădire posibilă a vieții tale.