Tu esti arhitectul destinului tău

Noi suntem arhitecții și constructorii propriilor destine. Tu ești răspunzător de propria-ți creație. Poți edifica o fortăreață cu bastioane care va reprezenta cea mai inexpugnabilă clădire ridicată vreodată pentru că imaginația te poate duce oriunde îți dorești, principalul e să-ți dorești acel lucru cu adevărat.

Tu ești în stare să creezi o a opta minune a lumii, dar nu uita că totul a început cu acea primă cărămidă. Destinele noastre reprezintă niște construcții provizorii nefinisate pe care ,aproape in fiecare an, vrem să dăm o altă culoare…chipurile pentru reîmprospătare. În realitate nu ne place ce am construit dar nici nu vrem sa darâmăm păstrând speranța ca ceva se va îndrepta. Tu decizi ce construiești pentru că într-adevăr destinele ne sunt scrise, dar pixul îl ții tu și agenda vieții o completezi tu. Fii cea mai bună versiune a ta. Fă lucrurile cu suflet. Fii cel mai bun arhitect și construiește cea mai măreață clădire posibilă a vieții tale.

Am învățat să las oamenii să plece

Captură de ecran din 2018.08.17 la 18.21.39

Pe acest pămant nimic nu durează o veșnicie, toate au un termen de valabilitate chiar și oamenii. În viața mea am întîlnit oameni diferiți, cu păr încărunțit de griji, oameni deștepți, oameni care te determină să faci ceva și oameni care te spijina atunci când tu vrei sa faci ceva… (cei din ultima categorie enumerată sunt foarte rari)  Fiecare dintre ei au lăsat o amprentă în mine, mai adîncă sau mai superficială dar au lăsat-o. Asta nu înseamnă ca eu acum scriu pentru ca am pățit ceva astăzi…eu scriu atunci cînd îmi este mai greu iar scrisul este cel care mă ajută să comunic cu sufletul meu. Careva din voi și-ar creea impresia că sunt eu un pesimist, ceea ce nu e adevărat. Acum, în perioada mea de conștientizare constat că oamenii pleacă fără a lăsa ceva în urmă în afară de amintiri, că oamenii îți scuipă-n suflet și pleacă, pleacă fără explicații…acum inteleg ca nu am sa port suparare pe ei. Oamenii pur și simplu pleacă pentru că trebuie să plece, indiferent de cum credeai tu ca vrei sa fie. M-am învățat să las oamenii să plece, recunosc că a fost greu, istovitor, dar am reușit să o fac și sunt mîndru de mine. Deci, cine sunt eu? Sunt Silviu care-n cutiuța lui  misterioasă adună oameni, clipe și mii și mii de trăiri, care poate de mult timp ar fi trebuit aruncate la gunoi… Iubesc la nebunie oamenii „frumoși”, mă atașez atît de mult de fiecare om care trece prin mine. Nu iubesc minciuna, fie ea într-un folos sau fie un colac de salvare, detest oamenii falși și mascați.   Am pierdut oameni, oameni scumpi la care strigam cu glas patetic  să nu-mi întoarcă spatele..dar ei au facut-o pur si simplu fara remuscari…acesti oameni  m-au determinat într-un final să fiu puternic. Acum dupa ce mi-am plimbat sufletul prin parcul cuvintelor ajungand acasa imi aşez migălos aripile în cuierul din antreu şi merg tiptil spre camera mea… sa nu cumva sa-mi trezesc demonii.