Decembrie ’89…aventura mea din acea zi…

snapshot-89c

Au trecut mai bine de 25 de ani de la intamplarile din Decembrie ’89 de la Braila. Astazi dupa atatia ani am zis ca e bine sa va povestesc aventura mea din acea zi si o jumatate de noapte petrecuta in cladirea denumita “casa alba” pe atunci. Vreau sa spun de la inceput ca nu am cerut si nu am sa cer certificat de revolutionar.

Ziua a inceput cu o dimineata geroasa. Era in jur de ora 10 si eu eram afara in fata blocului cu cativa prieteni. Ne pregateam sa  organizam  noaptea de revelion. Asa cum ne organizam atunci la acea vreme unul aducea muzica altul aducea vinul… Brusc apare un prieten al nostru din scara si ne spune ca e „groasa” acolo la Bucuresti. Nu credeam. Am plecat acasa, dau drumul la televizor… il vad pe Caramitru in mijlocul unei multimi de oameni, in fata Televiziunii. Ma uitam ca un tampit la ecran si nu prea intelegeam care-i „stadiul” rascoalei. Se vorbeste de orice altceva (apeluri la calm, solidaritate, unitate etc.) numai de „situatia din teren” nu se zice nimic. Brusc ma pocneste gandul sa ma duc la primarie sa “fiu si eu acolo” si-l anunt pe tata ca ma duc sa dau o tura prin oras. Pana sa apuce tata sa ma opreasca eu eram deja iesit pe usa… cu mine a mai mers un prieten Gabi.

Am iesit in strada si am plecat spre statia de tramvai… dar nu mai circula nici un tramvai. Am plecat pe jos prin Parcul Monument (in vremea aceea locuiam in cartierul Vizirul 1).Pe la mijlocul traseului, vad venind spre noi o multime de oameni, cu vreo doua-trei steaguri tricolore, majoritatea tineri ca si mine. Nu erau mai mult de 30 de oameni. Poate chiar mai putin. M-a trecut un fior de bucurie: nu ma asteptam ca intr-un biet oras de provincie precum Braila sa existe oameni care sa aiba curajul sa iasa in strada. N-am ezitat si ne-am alaturat lor. Nici nu mai stiu ce lozinci scandam. Probabil ca eram in faza „Jos Ceausescu!” si „Libertate!”. Strigam alaturi de ei si in acelasi timp simteam in mine o satisfactie si o bucurie fara margini.

Pe la ora 12:45, ajungem la “Casa Alba” cum era denumita cladirea Primariei atunci. Acolo aveam sa constat ca nu eram chiar primii sositi. Deja cateva ferestre erau facute tandari iar din cladire  de la “cantina partidului” ieseau, grabiti, fel de fel de fete dubioase (bisnitari, borfasi si tigani). Odata ajunsi acolo, o parte a valului de oameni se buluceste, la propriu, sa intre in cladire, imbrancindu-se, inghiontindu-se, calcandu-se in picioare, ca niste turbati. Semana cu scenele pe care le vedeam din cand in cand pe la „alimentara” atunci cand primeau portocale: bataie si omor… Daca am vazut ca toata lumea vrea sa intre in cladire eu si prietenul meu Gabi am zis “hai si noi”. Era o buluceala extraordinara… am impins si fiind  tinerei si subtirei (aveam doar 17 ani) am reusit sa ne strecuram… Privelistea din interior era ca dupa un mare dezastru… sigle PCR aruncate, rupte, carti cu Ceusescu pe scari… tablouri cu „marele conducator” sfasiate si scuipate, dar erau aruncate si alte obiecte, carti, dosare etc. Foile albe plutind prin aer te faceau sa crezi ca ninge. Eu si prietenul meu am reusit sa intram exact pe sub balconul de unde se strigau lozinci si se fluturau steaguri (pe intrarea unde astazi este Prefectura). Cladirea era plina de oameni care forfoteau peste tot. Am ajuns la etajul cu balconul si in sala de sedinta (sala unde astazi se tin sedintele prefecturale). La masa  mare de sedinta era Anton Lungu fostul prim-secretar de atunci cu capul plecat in maini si in fata lui pe masa avea cateva felii de paine cu bulion pe ele. Toti care treceau pe langa el  ori il scuipau ori injurau sau incercau sa-l loveasca.

Am ajuns cu prietenul meu Gabi intr-un birou de alaturi si priveam pe fereastra la lumea adunata pe platou… se scanda…se striga… In birou era cald si bine… televizorul color Elcrom era deschis… ne-a venit atunci ideea sa scoatem pe geam televizorul (eram la etajul1). Pentru ca cei de pe platou sa poata vedea ce se intampla la Bucuresti. Zis si facut am trecut la actiune si am apucat televizorul  l-am urcat pe pervaz… probabil ca si altii au sesizat situatia periculoasa, pentru ca au inceput sa scandeze „Nu-l aruncati!”. Atunci ne-am dat seama ca gestul nostru este gresit inteles si asta pentru ca unii au continuat nepasatori sa arunce lucruri pe geam, pana cand nu au mai avut ce arunca. Ceva mai incolo,pe platou, altii au aprins un foc si-l alimentau cu ce le cadea la mana: hartii, documente, carti, dosare, afise, chiar si bucati de mobilier ce fusesera azvarlite pe ferestre. Noi doar am vrut sa vada lumea ce se intampla la BUCURESTI.

Apoi, pe balconul de deasupra intrarii, au inceput sa se perinde tot felul de „cuvantatori”. In harmalaia care era, nu se auzea nimic din discursurile lor. Asa ca, la un moment dat, au fost aduse un microfon, o boxa (tip goarna) si o statie de amplificare. Eu nu-i stiam deloc (aveam doar 17 ani). Cineva in uniforma militara ne tot dadea asigurari ca armata este de partea noastra. In tot acest timp numarul celor adunati in fata cladirii crestea, unii atrasi de importanta evenimentului, altii din curiozitate sau pur si simplu gura-casca. In jur de ora 15 ni s-au alaturat si o parte din schimbul I de la Combinat si de la Progresu’.In mijlocul Bulevardului au oprit 4 autobuze cu burduf (din acelea cu butelii de gaz deasupra) si au adus oameni de la Progresu’ iesiti din schimb.

Din cand in cand in balcon pentru a calma spiritele, se cerea ca oamenii sa se roage… prin cate un moment de reculegere pentru mortii Timisoarei. Atunci era un sentiment straniu sa vezi un platou plin de oameni cum se aseaza in genunchi… Au vorbit multi atunci

Acum erau adunati circa 1000 de oameni. Timpul trecea, dar toata lumea era fericita si nu aveam motive de ingrijorare: armata era cu noi, toti eram ca fratii. Eu cu prietenul meu eram in cladire si priveam lumea de sus. Apoi la un moment dat oamenii au fost evacuati si cladirea a fost inchisa. Garzile patriotice si Armata au preluat cladirea in paza si aparare. Eu si prietenul meu am scapat de evacuare si am ramas in cladire. In mometul evacuarii ajutam cativa soldati sa care cateva lazi cu echipament si probabil de aceea am fost lasati. Se raportau primele impuscaturi in Bucuresti. Incetul cu incetul teama si nesiguranta punea stapanire pe noi. Am primit o banderola tricolora pe brat de la colonelul Rizea si am fost postat cu cativa soldati la parter (unde astazi este holul Primariei) sa pazim intrarea.De prietenul meu Gabi nu mai stiam nimic (dar am aflat mai tarziu ca el a fost in partea opusa de cladire) Apoi a venit si primul zvon cu otravirea apei. Panica a fost imensa.  Foarte multi s-au bulucit la telefoane, pentru a da vestea celor aflati acasa. Dupa alte cateva zeci de minute de groaza a venit si dezmintirea…

In jur de ora 19-20 am auzit prima impuscatura si am vazut un trasor plecat spre “Casa Agronomului”. Apoi a fost o dezlantuire aproape instantanee de alte zeci de rafale trase toate spre  “Casa Agronomului”… un vacarm ce a durat cred ca 5-10 minute sau poate mai putin. Am trait acele minute ca pe o eternitate… ma facusem mic sub pervazul geamului de la parter cu capul intre brate si ma rugam ca peretele pervazului sa fie suficient de gros si sa nu patrunda un glont prin el.

Am auzit:” nu trageti” “nu mai trage nimeni” “nu mai trageti…”un ofiter din armata striga cat putea de tare sa poata fi auzit… nu stiu daca a fost auzit sau soldatilor li se terminase munitia din incarcatoare. Infernul se oprise… Curios am scos capul cu teama peste pervaz… Imaginea vazuta atunci nu-mi dispare din minte nici astazi… De la un platou plin de oameni acum am vazut un platou gol presarat cu trupuri cazute de unde se auzeau strigate de durere… Am alergat catre un birou sa dau telefon acasa. Am format rotind discul telefonului numarul de acasa… nu facea apel… atunci cineva din spate care astepta si el sa vorbeasca la telefon a zis: formeaza de doua ori zero ca sa ai ton de oras… am format… am vorbit.La telefon a raspuns tata…’copile unde esti?”…” hai acasa”… am mintit ca sunt bine… eram foarte foarte speriat… Atunci am auzit un zgomot de tropait pe scari… mai multi coborau scarile in graba. Un grup condus de un tanar cu haina militara mergeau pe platou la cei raniti de acolo… Deja mai multi oameni dintre cei de afara se duceau catre cei care strigau dupa ajutor. Am iesit si eu in fuga din cladire sa ajut… nu stiam ce sa fac dar imboldul si dorinta erau de neoprit… Se striga sa fie chemate salvarile… sa dea cineva telefon. Am ajuns langa un barbat care striga  ca e ranit… strigatul acela nu am sa-l pot uita… acel glas… Imediat langa mine a aparut o femeie si un barbat care au zis sa-l caram in spate la “Casa Agronomului”… se spunea ca acolo vor ajunge salvarile. Timpul trecea si strigatele celui din mainile mele ma faceau sa inghet cu gandul ca si eu as putea fi ca el… Salvarile nu mai veneau… cineva a luat decizia sa porneasca o autoutilitara (tip TV). A fortat usa si  contactul …am asezat cativa raniti in masina (intre timp au mai fost adusi si alti raniti). Am plecat la spital cu acel sofer curajos sa-l ajut… adevarul este ca stiam ca spitalul este aproape de casa mea si… doream sa ajung acasa… nu mai vroiam sa fiu “revolutionar”… Nu mancasem nimic toata ziua… Am ajuns la spital si am ajutat la transferul ranitilor pe targa… nu mai tin minte parca 2 sau 3… Am facut stanga imprejur si am plecat spre casa pe jos… Am avut parte de 4 sau 5 filtre pana acasa (filtre cu oameni din cartier ce te puneau sa treci peste portretul lui Ceausescu asezat pe trotuar) . Am avut noroc ca era intuneric pentru ca nu au vazut ceea ce mama a vazut cand am ajuns acasa. Aveam urme de sange pe haine si pe maini. Mama a mai adaugat ca eram si galben la fata… asta cand ne aducem aminte si povestim… Asa am ajuns acasa pe 23 Decembrie ’89 . Insa stiam ca sigur ca nu ma voi intoarce…

Era noaptea zilei de 23 Decembrie 1989… Si in Braila mai sunt zeci de oameni care au fost ca mine si nu au dorit sa devina “revolutionar” cu certificat.

2 gânduri despre “Decembrie ’89…aventura mea din acea zi…

  1. Dragă Silviu. Frumoasă povestire dar cu date oarecum inexacte. In Braila a inceput sa se traga pe 23 dec. 89 prin jurul orei 18.00. Nu ai povestit ce ai făcut intre 22 dec orele 14. si 23 dec orele 19.00. Cu stimă ( pentru ca nu te-ai facut revolutionar cu acte…)

    Apreciat de 1 persoană

  2. Draga Leo am si scris ca nu sunt exact in ore…cat despre ce am facut cu o zi inainte posibil sa fi fost la o „agapa” cu baietii dar te asigur ca pe 23 Decembrie eu am fost acolo si daca ma cunosti si esti din cercul de prieteni de atunci trebuie sa sti. Multumesc de apreciere .Am preferat sa nu devin revolutionar cu acte pentru ca nu am considerat ca trebuie sa „bat toba” despre ce am facut eu in acea zi.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.