Povestea adevarata a unui bebelus…

bebelus
Au trecut ani de atunci. A trecut suficient timp incat sa nu poata spune nimeni ca nu trebuia povestita. Cei care au fost parte la evenimentele de atunci stiu asta. Din aceste motive am hotarat sa scriu pentru a spune aceasta poveste intamplata in realitate, dar si pentru cei care vor sa inteleaga bine drama mamelor care se trezesc dupa nastere ca bebelusul lor are complicatii si trebuie facut ceva repede pentru ca acea viata minunata ce abia a fost adusa pe lume sa reziste. Aici un intreg sistem format din oameni trebuie si sa stie cum sa reactioneze, fara sa raneasca… fara sa renunte blazat sa faca orice pentru ca acel suflet sa traiasca. Trebuie ca noi sa nu devenim un fel de spectatori ai vietii si doar sa ne uitam la cel de langa noi cufundandu-ne in tacere, ridicand intrebari si bariere, cascand prapastii… si coborand capetele neputinciosi, renuntand sa credem ca noi putem salva oameni doar daca reactionam.
Aceasta poveste a inceput intr-o zi de februarie.La 6 dimineata ma duceam ganditor spre job si priveam florile de gheata de pe parbrizul masinii. Era o dimineata de februarie cu zapada si ger. La acea ora nu stiam ca va urma o zi grea… o zi in care… voi reactiona cu rapiditate… o zi in care voi actiona fara sa ma gandesc ca deciziile mele m-ar putea duce catre pierderea functiei… o zi in care am reactionat fara sa-mi pese de altceva decat de salvarea unui bebelus…
Purtam cu mine statia de emisie receptie in care am auzit apelativul dispeceratului pentru mine. Exact atunci intram pe poarta asa ca am intrat direct la dispecerat. Dispecera de serviciu a apucat sa-mi spuna cu emotie ca am fost sunati de la Maternitate si Doctorita de acolo doreste urgent sa vorbeasca cu mine. Am sunat imediat si la capatul celelalt al firului am dat peste vocea Doamnei Doctor de la Maternitate… o voce care arata o dorinta enorma sa reuseasca sa rezolve acel caz… Doamna Doctor de la Maternitate mi-a povestit in cateva cuvinte: Un nou nascut de 3 zile care avea complicatii cardiace si intra in stopuri cardiace repetate datorita unor complicatii aparute la nastere… Am inteles ca totul era contra cronometru si am reactionat imediat intreband: Doamna Doctor spuneti-mi de ce aveti nevoie? Raspunsul a fost sagetator de promt… o salvare… am nevoie urgent de o salvare sa transportam nou nascut la Bucuresti pentru ca noi nu avem…
Nu am mai vrut sa ascult ce nu au, pentru ca sistemul are multe deficiente si stiam asta. Era foarte clar ca acel bebelus de 3 zile avea nevoie de ajutor pentru a fi transportat la Bucuresti unde trebuia sa fie operat de urgenta. Timpul se scurgea cu repeziciune prima reactie a mea a fost sa chem echipajul de ambulanta pentru aceasta misiune dar… cu trei zile in urma ninsese timp de 24 de ore continuu si asa cum suntem obisnuiti drumurile erau blocate. Am incercat cu trei telefoane la ureche sa iau legatura cu tot ceea ce tinea de situatia drumurilor, dar la orice telefon sunam, primeam acelasi raspuns sec… drumurile raman inchise… simteam ca turbez de frustare. Ei raspundeau sec si chiar daca le explicam ca este vorba despre un bebelus de 3 zile totul era la fel de sec… nu avem cu ce sa va ajutam. Am urlat la unul din telefoane catre interlocutorul de capatul firului intrebandu-l daca el are copii acasa… a tacut si mi-a inchis… ei… cei din sistem care stiu ca i-am sunat atunci… vreau sa stie ca m-au dezamagit enorm… stiu ei de ce…
Deja se lumina de ziua era ora 6,30 incepuse sa ninga iar cu fulgi mari desi… m-am uitat spre cer privind acei fulgi si atunci mi-a venit acel gand. Sa chem. Elicopterul, pentru a reusii sa transportam acel bebelus catre Bucuresti.In minte totul se derula cu repeziciunea unei curse nebune. Eram constient ca am sanse minime de reusita sa ridic elicopterul de la sol pe o astfel de vreme: Ger, Ninsoare, Vant. Stiam ca solicitarea mea va incalca toate regulile dar am zis: fie ce o fi trebuie sa incerc chiar daca voi supara acolo la Bucuresti cu solicitarea mea, chiar daca se va deschide cutia pandorei pentru ca cer ceva fara sa urmez regulile de solicitare a elicopterului. Am format pe telefonul scurt indicativul catre centru aerian de urgente… un apel si imediat a raspuns un glas: Buna Dimineata sunt Doctorul Matei cu ce va pot ajuta… am explicat in cateva cuvinte cine sunt si tot in cateva cuvinte despre ce este vorba si ca solicit elicopter la Braila. A urmat o tacere a doctorului… dupa pauza am fost intrebat: Domnule Manager stiti ca nu aceasta este procedura? Am raspuns; da stiu!… dar fac apel la dvs ca la un parinte ca la un om…
Mi-a fost foarte greu sa ascund pasiunea si dorinta pe care o aveam pentru a ajuta acel nou nascut, care imi macina sufletul si ma rugam sa nu refuze… Dupa o lunga tacere Doctorul a spus urmatoarea fraza: Voi incerca sa caut o solutie, nu promit dar sa stiti ca voi trece pe referat ca elicopterul este la solicitarea dvs personala din functia ce o detineti iar dvs veti raspunde. Am raspuns instantaneu ca nu e problema si ca-mi asum. Am inchis telefonul… asteptam… ce era in sufletul meu, numai Dumnezeu stie…
Asteptam… minutele mi se pareau ore… in acel moment usa dispeceratului s-a deschis si portarul a adus inauntru un barbat, plans cu o privire de om invins… era tatal bebelusului. Saracul nu stia foarte multe dar stia ca acel suflet din sufletul lui avea nevoie de ajutorul lui de tata iar el se simtea neputicios.In acele moment este extrem de important sa fii informat din timp si pregatit… atat cat se poate, din toate punctele de vedere, pentru a face fata mai bine unei situatii atat de dificile!… pentru ca astfel de momente lovitura si forta unui Tsunami se aseamana oarecum, cu forta cu care te lovesc valurile de durere, disperare, furie… Am strans mana tatalui cu putere sa-i dau incredere, el m-a intrebat cu glas stins: avem sanse sa ne dea elicopter? Pentru ca, Doamna Doctor de la Maternitate, a spus ca la Braila foarte rar vin elicoptere si daca vin, ele vin doar pentru cei care au relatii…
M-am uitat in ochii lui strangadu-l de mana in continuare zambaindu-i si spunandu-i ca sunt sigur ca el va avea parte de acest elicopter pentru copilul lui. Ce puteam sa spun atunci? Nu am putut sa-i spun ca totul tine de un telefon al meu dat “undeva” pentru a se pune lucurile in miscare. Nu am putut sa-i spun ca nu stiu daca voi reusii. Dar am putut sa-i spun cu tot sufletul ca voi incerca sa rezolv asta…
Mi-am canalizat toata concentrarea si energia spre raspunsul dat tatalui… pentru ca mi-era frica de durerea coplesitoare, care navalea atunci… de la el catre mine. Dumnezeu mi-a dat putere… Dumnezeul in care cred… Gandurile mi-au fost intrerupte de soneria telefonului, era centru de aviatie. Am raspuns cu inima cat un purice: ALO!… o voce a rostit o fraza pe care nu am sa o uit toata viata. Domnule Manager solicitarea dvs a fost aprobata chiar daca ati incalcat protocolul… Era ofiterul de aviatie ce se ocupa cu planificarile de zbor. Am tras un scurt tignal de bucurie si l-am imbratisat pe tatal ce statea inca langa mine spunandu-i ca iata ca nu a avut relatii dar pentru copilasul lui va venii elicopterul sa-l duca la Bucuresti pentru ca operatia planificata sa-i salveze viata.
Am inceput pregatirile de organizare cu adrenalina aveam la dispozitie 45 de minute pentru a indentifica locul de aterizare, sa trimit o ambulanta sa preia bebelusul de la Maternitate si sa nu uit ca afara era Februarie… ger… si ningea iar. Am reusit… chiar daca tatal nu mai spera, am reusit… chiar daca Maternitatea din Braila la acea vreme avea in dotare un singur incubator neonatologic si acela era din 1977… sper ca acum situatia sa fie diferita… sper. Bebelusul nu putea fi transportat decat in incubator. Am reusit, sa aducem elicopterele sa aterizeze si la Braila pentru a salva vieti.
A venit primavara, apoi vara, iarna si iar primavara, timpul a trecut repede cu alte si alte cazuri. Intr-o dimineata eram la biroul meu si ma uitam pe geam cum cadeau frunzele si cum soarele incerca sa rasara. In timp ce-mi sorbeam cafeaua de dimineata am auzit in usa cateva batai timide… m-am intrebat cine poate fi asa de dimineata pentru ca secretara stiu ca era in concediu. Am deschis usa si am vazut o femeie cu un copilas in brate. O femeie care era urmata in spate de cine credeti Daaa… tatal care acum avea o privire de om increzator si bucuros. Famila intreaga venisera cu copilasul din povestea de mai sus sa-l vad si sa-l cunosc. Parintii aveau lacrimi in ochi iar copilasul radea cu gropite in obraji… A fost una din acele situatii in care simti ca viata ti se schimba si ti se reseteaza valorile… si apoi…
Da recunosc… apoi l- am tinut in brate… l- am strans la piept… i-am simtit trupusorul firav si cald… i-am sarutat degetelele lungi… si fruntea inalta… si nasucul mic… si obrajorii delicati…
In acele clipe te cuprinde un soi de amorteala, data probabil de Dumnezeu, pentru a putea suporta aceste trairi, care pur si simplu te sufoca… I-am spus “bine ai venit”… Si voi cei care ati luat parte la aceste evenimente din povestea mea: oameni din sistemul medical, oameni din presa… oameni pur si simplu trebuie mereu sa va aduceti aminte… Eu de cate ori imi aduc aminte nu exista cuvant care sa descrie ce amalgam nebun de stari, ganduri si de sentimente am trait de atunci incoace…

Un gând despre “Povestea adevarata a unui bebelus…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.